Capitolul 2

 

Matei PDV

 

Era seară…

Stăteam în patul meu şi mă uitam la televizor, la acele ştiri insuportabile şi interminabile despre cum ţara noastră frumoasă decădea din ce în ce mai mult. Doar crime şi jafuri, atât la sensul propriu al cuvintelor, cât şi la cel figurat. Uneori îmi blestemam zilele că încă mai stăteam cu mama la sat şi nu plecasem dracului la Bucureşti. Poate puteam face ceva oricât de mărunt pentru ţara asta.

Da’ de unde! Asta era imposibil. Atât de mulţi hoţi şi şarlatani ne conduceau…

Am lăsat un oftat din străfundul pieptului să-mi iasă-n aer. Nu-mi plăcuse niciodată politica şi nici nu avea s-o facă, dar nu mai suportam uneori să-i aud şi să-i văd la televizor.

Am luat telecomanda din pat şi am mutat pe alt canal. Tot ştiri!

Am mai butonat şi torturat acea telecomandă, până am ajuns la un post de muzică. M-am oprit aici şi mi-am relaxat muşchii. Am închis ochii şi am încercat să-mi eliberez mintea de orice, doar sunetele torturante şi puternice ale muzicii să-mi invadeze gândurile. Era ceva rock, pentru că-mi bubuiau tobele şi bass-ul în creier, dar îmi plăcea. Mă relaxa şi calma.

Deodată, un sunet diferit mi-a distrus momentul de tăcere. A fost ceva asemănător cu-n urlet, un schelălăit de animal fioros. Pentru o secundă, inima mi s-a oprit din bătut; doar pentru o secundă, fiindcă în secunda următoare eu eram deja jos din pat – cu televizorul stins – şi mă îndreptam spre uşa din spate, dinspre pădure. Am coborât repede scările şi am trecut val-vârtej pe lângă bucătărie, unde mama era afundată într-o carte de bucate, cum făcea ea de obicei, oprindu-mă doar când am întâlnit aerul răcoros, de munte, de afară.

Am inspirat aerul atât de proaspăt în plămânii mei întotdeauna dornici. Poate suna ciudat, dar nu eram atât de speriat de acel urlet pentru a nu-mi permite două clipe şi a savura prospeţimea aerului tare.

După ce am tras aer de vreo două ori în piept, m-am uitat împrejur. Deşi era destul de întuneric, am putut să văd crengile golaşe ale copacilor, cărarea bătătorită care ducea înspre pădure, stelele ce se chinuiau să lumineze câtuşi de puţin calea pe pământ printre norii prea deşi, luna care încolţea câte o bucăţică de după pătura groasă şi cenuşie şi să-mi văd câinele cum se ghemuia de frică în cuşca aia a lui. Ii puteam vedea ochii negri şi înspăimântaţi, cât şi botul care-i stătea pe labe.

Era ciudată reacţia lui. Am crezut iniţial că el a fost vinovatul pentru sunet.

Chiar când am gândit asta, un alt urlet puternic şi cutremurător s-a auzit în depărtare. Un nod mi-a apărut în gât, gândindu-mă că ar putea fi ceva mai mult decât un câine cel care producea sunetele astea. Poate un lup, deşi nu am mai auzit de foarte mult timp lupi prin pădure.

Mi-am scuturat capul şi m-am dus spre câinele meu.

-Gata, Azur, nu ai de ce să te temi. E un amărât de lup, am încercat eu să fac o glumiţă, iar câinele chiar a început să se mai liniştească când mi-a văzut surâsul forţat de pe buze. A ieşit sfios din cuşcă, începând să mă lingă şi să dea încet din coadă.

După ce l-am alintat şi ciufulit puţin, coada lui a început să facă ture în aer şi să se joace bucuroasă.

Mulţumit de faptul că mi-am liniştit vechiul prieten, l-am mai mângâiat o dată şi am plecat spre casă. Poate chiar au fost ceva neinteresant şi fără importanţă acele sunete. Cine ştia ce se întâmplase cu adevărat!

Am intrat în casă şi m-am dus la mama. Mi s-a părut ciudat că ea nu a auzit urletul.

-Hei, mamă! am salutat, încercând să-i atrag atenţia.

Însă nimic. Mama era în continuare cu ochii în acea carte şi citea cu mare interes.

-Mamă?!

M-am apropiat mai mult de ea, întrebându-mă de ce nu răspundea. O anumită grijă îşi făcea loc în inimă, dar am alungat-o imediat.

-Hei, ce faci? i-am prins umărul între degetele mele şi am scuturat-o.

-Huh?! a ridicat mama dintr-odată capul, speriată, şi-şi dăduse jos din urechi căştile de la telefon. Făcuse o faţă plină de teamă şi se uita confuză în jur. Asta până a ajuns cu ochii pe mine.

-A, tu erai!

Mi-am dat ochii peste cap şi am surâs.

-Normal. Cine credeai că putea fi?

A ridicat indiferentă un umăr, după care şi-a băgat iar căştile în urechi şi a continuat să cerceteze cu mare interes rândurile cărţii de bucate.

Am mai privit-o pentru câteva clipe, analizându-i părul negru şi tenul măsliniu. Mama, la cei 45 de ani ai ei, nu arăta chiar atât de matură. Mulţi au confundat-o cu sora mea, deşi nu am avut niciodată o soră. Ea mereu a fost genul de femeie hiperactivă, poate de asta părea mai tânără. Nu puteam să o văd un minut jos, pe un scaun, în timp ce aveam turişti. Mereu făcea ture prin casa asta mare şi analiza fiece lucru cu proprii ei ochi, cu propriile mâini şi cu propria limbă, când venea vorba de mâncare. Deşi aveam şi bucătari pentru asta, angajaţi sezonieri. Şi chiar şi cameriste şi tot tacâmul. Dar, nu frate! Ea trebuia să se asigure că snobii sau, în funcţie de persoană, tâmpiţii care veneau la noi se simţeau bine şi aveau să revină cu prima ocazie. Dacă aş fi fost în locul ei, şi slavă tuturor sfinţilor că nu eram pentru că aş fi murit de foame, i-aş fi izgonit pe toţi derbedeii care se gândeau să-şi facă prezenţa la pensiunea noastră. Aş fi primit doar persoanele care chiar se comportau exemplar, dar astea erau cam rare. De asta spun că aş fi murit de foame. Nu mai câştigam nici pe mama naibii.

Revenind la momentul curent, o priveam pe mama şi mă miram că încă avea atât de multă energie în ea. Eu aş fi fost stors ca o rufă, dacă aş fi fost la fel de activ ca ea. Din fericire, eu trebuia să mă ocup mai mult de contabilitate şi acte, decât de treburile manuale. Nu că nu mai făceam şi din-astea la nevoie!

Ochii căprui ai mamei s-au uitat la mine întrebători.

-Vrei ceva? a întrebat cam plictisită, dar vocea îi era tot dulce şi delicată.

Am surâs iarăşi, nu mă puteam abţine în prezenţa ei, şi am ridicat un umăr. I-am făcut repede cu mâna şi am plecat spre camera mea.

Din fericire, eu stăteam la ultimul etaj, unde nu se aflau şi alte camere şi nu eram deranjat de cine ştie ce idioţi beţi sau puşi pe şotii. Ultimul etaj presupunea mansarda, deci o cameră imensă. Mai bine de jumătate era ocupată de cărţi, CD-uri, DVD-uri şi hârtii. Eram un pasionat al cititului şi încă sunt. Ascultam muzică aproape la orice oră, cu orice ocazie, iar DVD-urile erau pline de filme care nu erau nici pe jumătate văzute. Cele mai multe erau ecanizări ale cărţilor citite, pentru că-mi plăcea la nebunie să confrunt imaginaţia mea cu a regizorilor şi de fiecare dată ajungeam la ideea că ei erau prea proşti sau chiori ca să vadă ceea ce cartea voia să spună. Multe filme mă dezamăgiseră, aşa că nu prea am mai vizionat.

Urcam încă scările, pentru că erau alte două etaje între parter şi mansardă. Îmi plăcea liniştea din casă. Fiind toamnă şi în afara sezonului, turiştii erau cu mult mai puţini decât de obicei, dar asta nu mă deranja deloc. Abia puteam şi eu să respir liniştit şi mama să se mai calmeze şi să îşi mai odihnească picioarele şi nervii. Era chiar stresantă când era în priză.

Am ajuns în camera mea după alte două minute de urcat lent scările şi de gândit la nimic. Îmi plăcea să nu mă gândesc la ceva anume. Era eliberator. Iar eu tânjeam după ceva care să mă elibereze din monoton, deşi gânditul la nimic putea suna mult mai monoton decât orice altceva. Totuşi, mie-mi plăcea.

Am deschis uşa cu precauţie, ca şi când aş fi trezit pe cineva cu scârţâitul ei. Un prost obicei (sau poate bun) deprins de-a lungul timpului, cu atât de mulţi ‘musafiri’ în casă.

Nu-mi plăcuse niciodată ideea de a avea o pensiune la munte, dar asta a făcut mama toată viaţa ei, chiar şi când tatăl meu trăia. Casa asta fusese un fel de moştenire lăsată de el în urmă.

Am păşit spre pat cam obosit, deşi nu făcusem nimic toată ziua. Aruncându-mi un ochi pe ceasul de pe perete, acesta arăta aproape miezul nopţii.

-Ahhh… am căscat somnoros. Mi-am întins oasele şi am făcut roata împrejur, pentru a mă îndrepta spre dulap. Acesta era aproape de uşa de la intrare, fiindcă nu i-am găsit un alt loc mai bun. Toată camera era ocupată cu alte tipuri de dulapuri, unde-mi depozitam lucruri mai importante decât hainele, chiar dacă aveau şi ele rostul lor.

Mi-am cotrobăit prin mormanul de haine aruncate alan-dala în dulap o pereche de pantaloni de treining şi un tricou – aveam căldură centralizată, aşa că nu mi-am făcut mari probleme în legătură cu acest aspect. Le-am aruncat pe mine cum am nimerit, hainele pe care le-am purtat mai devreme ajungând să se odihnească pe podea. Nu prea eram obsedat de curăţenie, aşa că nu mă deranja dacă toate boarfele mele stăteau în mijlocul camerei sau aruncate într-un dulap. Oricum nu stăteau aranjate.

Se chinuise mama, în copilărie, să mă înveţe să le aranjez şi să le sortez, dar după vreo zece eşecuri, renunţase. Şi… până la urmă, nu eram femeie să le ordonez la dungă. Nu conta pentru mine dacă erau boţite sau călcate (în picioare). Tot haine rămâneau.

După ce m-am îmbrăcat, m-am dus la baie şi mi-am spălat dinţii. Dacă nu ţineam prea mult cont de haine, de igienă corporală ţineam. Mai ales de dinţi, care erau întotdeauna primele lucruri care ieşeau în evidenţă.

Simţind prospeţimea mentei în gât, am surâs şi am ieşit din baie. M-am trântit cu o putere cam mare pe patul meu de o persoană, dar nu era nimic; patul meu era rezistent, după sute de astfel de încercări deja experimentate.

M-am pus pe spate, mâinile ridicându-mi puţin capul de la spate, fiindcă le-am proptit după cap, şi m-am uitat pe geamul puţin înclinat al camerei mele. Norii erau la fel de cenuşii ca şi mai devreme şi-mi produceau o senzaţie de ameţeală.

De parcă aş fi o gagică, mi-am reproşat în gând. Ameţeală, pe naiba. Zii, frate, că eşti frânt în gură de oboseală, am continuat să gândesc în timp ce mi-am dat ochii peste cap şi m-am întors pe-o parte. Mi-am tras pătura peste ochi şi am încercat să adorm.

Dar ce?! Se putea?

Iarăşi s-a auzit un urlet puternic, parcă mai aproape.

Deja mă enerva! Ce are de gând animalul ăsta blestemat să facă? Să mă ţină treaz toată noaptea, m-am întrebat frustrat. Am aruncat furios pătura de pe mine şi am coborât iar la parter. Mama stătea în aceeaşi blestemată de poziţie şi afundată în carte, lipsită de cunoaşterea întâmplărilor de afară.

Am pufnit şi am ieşit pe uşa din faţă de data asta. Am aruncat câte o privire în stânga şi-n dreapta, dar nu se vedea nimic. Erau doar câteva becuri chioare pe strada recent asfaltată şi se mai vedea şi câte o pereche de faruri în depărtare. Cu siguranţă asta nu era seara mea. Îmi venea să crap o piatră-n două de furie. Animal nenorocit! Numai de te-aş prinde!

După o altă verificare am intrat în casă. Frigul deja îmi intrase în oase, iar dinţii voiau să clănţăne nervoşi, dar nu i-am lăsat. Ce eram eu, femeie?!

Mi-am frecat puţin braţele goale în timp ce treceam pe lângă statuia de mama. Nu am mai încercat să o fac să reacţioneze, că era degeaba. Putea să şi adoarmă acolo şi eu nu aveam cum s-o fac să plece, era căpoasă ca un catâr uneori.

Am urcat aceleaşi scări pentru a doua oară, dar de data asta mai repede şi mai apăsat; patul deja mă chema cu incantaţii de tot felul şi chiar aveam nevoie de câteva ore de somn.

Ajuns la căldura păturii mele, m-am afundat în ea ca peştele în apă şi mi-am pus capul pe pernă. Ochii mi-au fluturat închişi şi aproape am zâmbit când eram la o secundă de a adormi. Dar în acea tâmpită de secundă, sunetul unui urlet iar se sparse de urechile mele şi îmi alungase orice bucurie de a mă pierde în tărâmul viselor.

-La naiba! am înjurat furios, ridicându-mă iar din pat. Ce dracu’?! am spus enervat de un alt urlet, coborând iute scările. Când am ajuns la ieşirea din spate, am luat o geacă pe mine – mă învăţasem minte de data trecută – şi am păşit în întuneric.

Ciudat, dar printre acei nori – ce acum nu mai păreau atât de denşi şi gri – se zărea luna palidă care îmi scălda faţa.

Azur era în cuşcă la fel de speriat ca şi data trecută, de data asta scheunând dureros de ascuţit. M-am îndreptat spre el, iar el a început deodată să mârâie şi să îşi arate dinţii.

-Azur, prietene, sunt eu, Matei, am încercat să-l fac să se liniştească, dar câinele o luase razna şi începuse să latre şi să se năpustească asupra mea.

M-am dat doi paşi mai în spate, la limita maximă a zgardei lui. Acesta începuse să latre turbat aproape, şi să mârâie, arătându-şi colţii. L-am privit mirat câteva minute, după care mi-am zis să-l readuc în minţi. Nu s-a mai comportat niciodată aşa de rău.

-Azur, cuminte, am încercat să-i ordon, apropiindu-mă de el în mod prietenos şi cât mai puţin ameninţător. Haide, măi Azur. Sunt Matei, prietenul tăug, vorbeam cu câinele de nebun, încercând să-l liniştesc. Însă vorbele mele îi făceam mai mult rău şi-l nelinişteau mai tare, iar când am vrut să-l apuc de zgardă şi să-i dau vreo două peste bot, să tacă, colţii lui s-au înfipt în mâna mea şi m-au capsat ca pe o bucată de hârtie.

Am strâmbat din nas când i-am simţit caninii în piele şi i-am dat un pumn peste bot. Imediat s-a liniştit şi mi-a dat drumul, depărtându-se de mine cu sfială.

-Câine idiot! am explodat când m-am ridicat. Abia m-am putut abţine să nu-i mai dau vreo două, doar gândul că era bătrân ţinându-mă pe loc. Am făcut un pas ameninţător spre el, să mă asigur că prinsese supărarea mea pe el, iar acesta a făcut un pas înapoi, fricos. I-am mai aruncat o privire urâtă, după care m-am îndreptat spre casă, pentru că ţâşnea cam mult sânge din cele două urme adânci de dinţi.

Când am intrat în bucătărie pentru a găsi trusa de prim ajutor, mâna care o ţineam peste rană era plină de sânge. O mică ameţeală şi o usturime puternică mă încercau, dar le-am făcut piept.

Când m-a văzut mama, a făcut ochii mari şi a început să caute cu urgenţă trusa.

-Ce s-a întâmplat? a întrebat mama după ce a găsit ceva pansament şi o soluţie de curăţat rănile.

-M-a muşcat Azur, i-am răspuns în timp ce ea puse pansamentul îmbibat în soluţie peste cele două puncte. Au, ai grijă, m-am plâns pentru că ustura al dracului.

-Nu mai fi copil, pentru numele lui Dumnezeu. E doar o muşcătură, mă certase mama cum obişnuia să o facă şi-n copilărie când veneam julit pe tot corpul din cauză că am căzut din copaci sau de pe vreo stâncă mai micuţă.

-Da, dar doare! am argumentat eu, ca de obicei. Nu puteam să las obiceiurile să moară, nu?

Mama a dat din cap şi a continuat să cureţe.

-Ce l-a apucat de te-a muşcat? sparse mama tăcerea ce se lăsase peste noi.

-De unde să ştiu eu? Auzisem doar un urlet afară – mai bine de trei ori, dar dacă nu ai fi avut căştile, ai fi ştiut şi tu – şi m-am dus să verific. Când l-am văzut speriat, am vrut să-l liniştesc, dar s-a apucat deodată să latre şi m-a muşcat când a prins ocazia, am spus cât de pe scurt am putut, fiindcă în detalii eu mă încurcam. De mi-ai cere să-ţi fac un rezumat la o poveste, să nu te aştepţi la mai mult de două fraze. Adoram să citesc, nu să povestesc.

-Hmm… fusese răspunsul deştept al mamei.

Am lăsat discuţia în aer, fiindcă îmi doream o cât mai scurtă călătorie spre patul meu. Iar dacă deschideam cu mama o discuţie, nu cred că apucam măcar două ore de somn, d-apoi cele necesare mie.

După ce mi-a îngrijit şi pansat rana, m-am ridicat şi am plecat mai mult târându-mă spre mansardă. Eram obosit ca naiba, parcă aş fi fost treaz de luni de zile, nu de 18 ore, aproape 19.

Am urcat în reluare cele 24 de scări. Da, am avut timp să le număr şi răsnumăr până am ajuns în faţa uşii mele. Iar când mi-am văzut binecuvântatul meu pat, m-am trântit în el şi dus am fost.

Nici nu ştiu când razele soarelui răsărisera deja.

 



2 Responses to “Capitolul 2”


  1. 1 Adia
    23 Ianuarie 2011 la 11:46

    Îmi place de Matei…muuuult :D. Mi-a plăcut şi acest capitol, dar cum povestea e abia la început, nu prea am ce presupuneri să fac. În orice caz, abia aştept celelalte capitole.
    Multă baftă în continuare. >:D<
    Bye,
    Adia :*

  2. 8 Februarie 2011 la 12:59

    UUUuuu … interesant! Muscat de caine..asta nu suna prea bine :(!
    Ma duc la urmatoarele cap. 😀


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




Astea suntem noi :D

Articole recente

Pentru a urmări acest blog, introdu adresa ta de email și primești notificări prin email despre articole noi.

Alătură-te altor 4 urmăritori


%d blogeri au apreciat asta: